POVESTIRI ADEVARATE

CURCUBEIE SI CATEI IN DRUM SPRE SCOALA

Aseara am fotografiat deschiderea unei sali de yoga in Bucuresti. Desi era saptamana mea de stat cu copiii, a trebuit sa plec. M-am intors aproape de ora 22.00. Copiii mei erau calare pe consola si telefon… M-am incordat putin si in 10 min au fost deja spalati pe dinti, in pijamale si sub plapuma.
Maya obisnuieste sa adoarma cu capul pe pieptul meu, dialogand impreuna despre lucrurile bune si mai putin bune din viata noastra. De regula despre ce s-a intamplat in ziua curenta. Intotdeauna o mana pleaca pe sub capsorul ei, spre Andrei. Nu vreau sa se simta in vreun fel mai putin iubit. Dar el sta mereu la perete, dupa Maya. Da, dormim toti trei intr-un pat. Toate incercarile noastre de a le crea propria camera au esuat lamentabil.
Sunt cazuri in care eu adorm inaintea copiilor. Lucrurile acestea imi aduc aminte de povestile de razboi ale bunicului meu. La pranz ne punea sa dormim. Mereu refuzam sau adormeam foarte greu. Ne tinea pe toti nepotii, pe ambele brate. Povestind cu o voce si un har care mereu ne ungeau pe suflet, aproape fara exceptie adormea inaintea noastra. Eram primul care il lua de nas ca sa nu mai sforaie si ii strigam:
-Bunicule, ce faci? Nu mai dormi, te rog! Ai ramas acolo unde iti inghetasera picioarele si simtei ca nu mai poti inainta un centimetru prin viscol…
Mai spunea trei cuvinte si vocea i se stingea din nou…
Nu voi uita niciodata cum ne imaginam, atat de real, toate acele istorioare. Cum il vedeam cu pusca la ochi tintind in cu totul alta parte decat spre oameni. Cum i-a sarit shrapnel de la obuze in picior. Cum marshaluia prin muntii Tatrei.
Culcandu-se mai tarziu, Maya s-a trezit mai greu de dimineata. Ne-am mobilizat si totusi am ajuns mai devreme cu 10 minute decat de obicei. E tunsa mai modern. Ii place sa fie cocheta. Parul ii vine pe ochi si ii place. Devine domnisorica. In fiecare dimineata are grija sa isi pieptene parul, dar mereu se face ca isi uita clama de prins parul. Doar ca mai tot timpul o clama asteapta, chitita sa iasa, intr-unul din buzunarele mele.
Am ajuns aproape de scoala si parcam masina. Coboram si facem primii pasi pe trotuar. Se opreste si se uita spre mine. Scoala e la maxim 100m.
– Tati, ai avea curaj sa ma lasi de aici sa ma duc singurica pana la scoala?
– Desigur ca da, draga mea. Doar ca asta e una din partile cele mai dragi mie. Sa te conduc pana la limita zonei unde parintii au voie sa mearga, sa te imbratisez de ramas bun si sa iti dau inca 3, 5, 6 sarutari inainte de a te desprinde din bratele mele.
Asa s-a intamplat si azi. A dat sa plece spre clasa. Am prins-o de mana si am tras-o direct in bratele mele. Ii zambesc si scot din buzunarul blugilor o clama de par albastra. Stramba din nasucul ei mic si indreapta capsorul docil spre mine. Ii prind parul cu putina stangacie. Dureaza ceva pentru ca ii pusesem clama pe dos si nu flamba. Ma simt mandru fata de cei din jur facand toate aceste gesturi. Sunt eu alaturi de sufletul meu pereche. Nimic altceva nu mai conteaza. Ma pun in genunchi si ii soptesc la ureche:
– Stii, tati… Toate lucrurile care ni s-au intamplat au avut un rost. Simt ca devin un tatic mai bun pentru voi. Sunt atat de fericit sa fiu langa voi… Simt ca am un curcubeu in suflet.
Se uita in ochii mei sa vada daca plang. Apoi imi spuse fara preget:
– Tati, eu pe langa curcubeu mai vad si catei. Multi catei!
Nu am rezistat sa nu o trang din nou in brate si sa nu o sarut. S-a intors pe calcaie si a plecat topaind spre sala de curs.
Am luat-o si eu zambind spre casa. Pe drum am salutat toti oamenii pe care ii cunoasteam sau nu. Sunt un om fericit si implinit. Trebuie doar sa vad asta mai des.
Va iubesc si va imbratisez!
Lasa un comentariu